Viata e un balans continuu, mergand pe o sfoara intinsa, fara plasa . Si ma vad acum , undeva la mijlocul sforii, si greutatile pe care le port pe umeri sunt mai multe decat atunci cand am inceput drumul.
Am crezut atunci ca timpul ma invata sa perfectionez mersul in balans .. dar poate am facut-o legata la ochi si din inertie..
E parca s-a ridicat valul de pe privirea mea si doar acum vad ca funia nu e dreapta , ci urca. Pasii mei m-au adus pana aici , dar simt ca mai departe singura nu voi reusii…
Parca am sarit peste un curs in care te invata cineva cum sa continui, cand te blochezi la inaltime, prea departe sa te mai intorci , prea aproape de tel ca sa renunti..
Intind mana parca chemand pentru ajutor .. simt cum responsabilitatile si datoria ma imping din spate sa avansez , desi picioarele imi sunt inghetate .. un picior in fata celuilalt, mainile intinse inspre cer si privirea inainte ..
Incerc sa strig dupa ajutor dar nimic nu iese pe gura .. o lacrima muta cade si ea inspre abisul de sub mine .. in stanga si in dreapta mea , alte fiinte in acelasi act de balans , unele mai in fata ca celalate, toate singure , intersctandu-se din cand in cand cu cate o alta funie ..
Si in fata mea .. funia ta .. stiu ca esti tu, ti-am urmarit balansul de o eternitate, urcand incet, impiedicandu-te si ridicandu-te de tot atatea ori. Esti prea sus sa te ajung, dar mergi incet ca sa te prind din urma .. doar daca as putea face un pas inspre tine.. sa sar in gol si sa ma agat de tine , de mana ta … nu te uita inapoi, nu ma astepta.. eu vin in urma ta ca sa te ridic daca iti pierzi echilibrul
Si asa voi sti, ca pot continua si eu visand la ziua cand te voi ajunge din urma si te voi prinde de mana …
Straini pe o alee, la ceas de seara
Visez cateodata ca ne intalnim intr-o alee. Asa, din intamplare. E noiembrie, e frig si ploaia tocmai s-a oprit. Porti un palton negru cu gulerul ridicat iar eu am un palton mov inchis si o floare alba mare la rever. Pletele imi lucesc in lumina felinarelor din picaturi de ploaie. E liniste. Atata de liniste incat pe pietrele aleei se aud doar pasii cizmelor mele cu toc. Ne oprim la cativa pasi distanta si ne uitam unul la celalalt... Parem doi straini surprinsi intr-o fotografie alb-negru. Ne-ar fi usor sa trecem unul pe langa altul, mergand pe drumul nostru. Dar acesta este drumul nostru. Pana aici ne-a adus. Fata in fata.. Umerii tai se lasa in jos a resemnare si din floare mea alba cade o petala spre pamant. In balta curata pluteste precum o barca pe un lac linistit. Buzele mele roz tremura si fac un pas spre tine. Zgomotul tocului pe piatra cubica are rezonanta stranie si e parca gong-ul care ne rupe de realitatea serii si ne afunda in magia unei...
Comments
Post a Comment